Practici neregulamentare

Este ştiut şi a ajuns să fie considerată ca regulă general valabilă în armată practica unor gradaţi sau chiar subofiţeri şi ofiţeri care făceau „instrucţie” disciplinară cu soldaţii. Este absurd să afirm că nu existau astfel de practici, la fel de absurd ca şi afirmaţia că se practica peste tot în armată, în toate subunităţile sau în tot timpul. Era o chestie care ţinea de educaţie, a celor care o practicau, de anumite frustrări de incapacitatea de a se impune altfel. Personal nu am practicat şi am interzis astfel de practici în subunităţile pe care le-am comandat. Asta nu înseamnă că unii gradaţi nu o făceau după amiaza dar când aflam luam măsuri împotriva lor şi am mers în unele cazuri până la degradare, când gradatul nu mi-a executat ordinul. Am avut şi o situaţie cu un comandant de pluton  care .. lovea soldaţii. Am aflat din întâmplare de ceea ce se întâmpla. Am avut un soldat care la un moment dat a fost nevoit să se interneze în spitalul militar Craiova. Spitalul militar era gard în gard cu regimentul aşa că puteam să aflu în orice moment starea lui. Eram comandant de companie. După câteva zile am întrebat comandantul de pluton care e starea soldatului şi nu mi-a putut răspunde, nu ştia. Ca să nu îi răpesc din timpul pentru pregătirea programului pentru a doua zi, am decis să mă duc la soldat la spital. Ajung în secţia în care era internat. Era un soldat cuminte, e adevărat mai puţin milităros, cam neajutorat şi fizic şi psihic, dar un băiat cuminte, de la ţară, respectuos şi muncitor. Ajung la el în salon, îl găsesc în pat, îl întreb ce face, cum se simte, dacă are nevoie de ceva, pijamale curate, pastă de dinţi, săpun, prosop, papuci, tot ce ştiam că e nevoie. Îmi spune modest că nu are nevoie de nimic, mi-a mulţumit dar simţeam că e ceva în neregulă. Între timp apare doctorul în salon şi când mă vede mă cheamă afară. Mă întreabă pe un ton cam dur dacă sunt comandantul de pluton, îi spun că sunt comandantul de companie şi atunci mă invită în salon, merge la soldat şi îi ordonă să îşi ridice pantalonii de pijama. Soldatul, cu teamă ridică pantalonii şi îi văd gambele învineţite. Mirat îl întreb de ce sunt aşa şi  până la urmă spune că de la tov. locotenent. Am aflat astfel că domnul locotenent îl lovea cu bocancul sub picior  în gambă pentru că nu ridica piciorul destul de sus la pasul de defilare. Am rămas interzis. Nu aş fi crezut că se întâmplă aşa ceva, nu îmi spusese nimeni. L-am întrebat de ce nu mi-a raportat şi a spus că i-a fost frică că i-a spus locotenentul că dacă spune cuiva e vai de el. Domnul doctor mi-a spus că ori iau eu măsuri, ori merge el la comandantul unităţii. L-am asigurat că o rezolv eu şi am plecat la companie. Am avut o discuţie foarte dură între 4 ochi cu locotenentul anunţându-l că dacă mai aud ceva despre el îi fac raport la comandant şi cer pedepsirea lui. Nu am mai avut de atunci sesizări, nu ştiu, nu bag mâna în foc că s-a cuminţit, dar …

Şi acum să trecem la un alt caz. Aveam în unitate un ofiţer, locotenent colonel, infanterist ofiţer cu numărul la pregătirea de luptă o să îi spun Blondu.  Când venea în control, dacă nu îl prindeai în zi bună, sau aveai ceva datorii la el, le plătea cu vârf: nu pleca de la tine până nu îţi găsea ba soldaţi descheiaţi la copcă, ba o fişă de constanţa ochirii lipsă, ba un panou ecran mobil rupt, ba o grenadă de exerciţiu fără focos, ba un soldat netrecut prezent în caiet, ba un creion neascuţit sau o tentă ştearsă pe planul de desfăşurare, ce să mai continui, îţi găsea ceva şi te cânta la comandantul de unitate de nu te mai spălai o lună. Într-o zi pleacă Blondu în control la instrucţie dis de dimineaţă chitit să îi prindă pe comandanţii de plutoane în defect ştiut fiind că dura ceva până să se organizeze instrucţia şi era mult mai uşor să îi prinzi nepregătiţi. La ieşirea din cazarmă, pe drumul ce ducea în Valea Fetii, lângă GAZ-ul unităţii se oprise să facă instrucţie Lt Marin, altul, nu eu, artilerist sadea, cu tunurile. Nu mergea mai departe, pentru că nu avea cu ce trage tunurile şi aşa era un chin să vină cu ele din cazarmă până acolo. Când a ajuns acolo, Blondu a observat nişte soldaţi în genunchi lângă tun. La vederea lui Blondu, Marin a comandat „atenţie”  dar Blondu a dat din mână şi l-a chemat la el. Crezând că vrea să îi verifice prezenţa, Marin scoate caietul de programe, dar Blondu îl ia părinteşte de umăr şi îl întreabă în şoaptă ce fac soldaţii ăia în genunchi. Marin se prinde imediat ce hram poartă Blondu care ca infanterist nu prea ştia cum se face instrucţia la artilerie şi pus pe şotii îi răspunde conspirativ că .. sunt pedepsiţi că nu au ieşit la înviorare. Blondu dă din cap şi .. pleacă. Nu mai avea nevoie să verifice nimic, ceea ce văzuse era beton şi deja îşi freca mâinile mulţumit la gândul bombei pe care o va raporta comandantului. Acum trebuie să spun că la artilerie, poziţia de aşteptare regulamentară, (conform regulamentului de  serviciul la material) a servanţilor ochitor şi încărcător ca şi cel cu muniţia era cu genunchiul drept  pe pământ si cu antebraţul stâng pe genunchiul stâng. Aceasta era şi poziţia în care Blondu îi găsise pe soldaţi, dar el nu avea de unde să ştie că e poziţia regulamentară, de regulă instrucţia artileriştilor era verificată de ofiţerii din subordinea şefului artileriei.

La întoarcerea în cazarmă  nici nu ajunge bine la raportul bateriei  Marin,  că e chemat la comandant în birou, lucru care se întâmpla doar dacă punea cineva o pilă pentru tine sau te reclama cineva. Comandantul de baterie, îl întreabă repede ce s-a întâmplat, dar Marin îi face cu ochiul şi îi spune că e ok şi pleacă, nu înainte de a scoate regulamentul, a pune un semn la pagina din regulament unde era fotografia cu poziţia servanţilor. Ajuns la comandant, ciocăne la uşă, i se spune să intre şi intră. În birou, comandantul, secretarul de partid şi .. Blondu.

-Tovarăşe colonel, sunt locotenentul Marin,m-am prezentat la ordinul dumneavoastră, se prezintă el tare .

– Da salut, ia loc tovarăşe Marin- îi spune comandantul. Ia spune dumneata, ai fost la instrucţie azi ?

– Da să trăiţi, m-a controlat şi tovarăşul lt.col. Blondu.

– Da, şi ce făceai dumneata când a venit tov col. Blondu ?

-Făceam intrucţie să trăiţi, răspunde Marin sigur de sine.

-Ce instrucţie făceai dumneata tovarăşe locotenent  se bagă şi secretarul de partid deja enervat de „impertinenţa” locotenentului care făcea pe nevinovatul.

– serviciu la material tovarăşe colonel.

– Nu e adevărat tovarăşe colonel, intervine Blondu, făcea instrucţie disciplinară. L-am văzut eu cu ochii mei.

– I-auzi tovarăşe Marin ce spune tovarăşul colonel. Aşa e ?

– Tovarăşe colonel, raportez: NU FĂCEAM INSTRUCŢIE DISCIPLINARĂ.

– Cum adică tovarăşe vrei să spui că  tovarăşu Blondu minte, sare din nou secretarul de partid.

– Nu am spus aşa ceva , am spus că nu făceam instrucţie disciplinară tovarăşe colonel.

Blondu nu mai rezistă şi începe să îl facă pe Marin mincinos, incompetent nepregătit, needucat, şi propune pedepsirea lui exemplară. Ceilalţi colonei îi împărtăşeau idea, dar Marin nu voia să recunoscă. Până la urmă ca să lămurească problema, comandantul îl întreabă pe Blondu în ce poziţie erau soldaţii când a verificat înstrucţie. Blondu spune că erau pedepsiţi în genunchi.E întrebat şi Marin în ce poziţie stăteau soldaţii când a venit colonelul în control. Atunci Marin scoate regulamentul îl desface la semn şi arată poza cu soldatul în poziţie lângă tun. Fără să realizeze ce carte a scos locotenentul, Blondu se repezi la poză şi biruitor strigă “ aşa erau tovarăşe colonel, aşa erau ce v-am spus eu, nu am minţit!“ Comandantul ia regulamentul, se  uită la copertă vede că era regulamentul de instrucţie la material al artileriştilor şi spune:

–          Da tovarăşu Marin, mergi la subunitate.

Nu ştie nimeni ce s-a mai discutat în biroul comandantului, dar de atunci se spune că Blondu avea alergie când auzea cuvântul artilerie.