Loading

Mi-am propus să încep o rubrică dedicată amintirilor, cele cazone pe moment, apoi vom mai vedea. Sunt convins că sunt foarte mulţi colegi, sau cititori  care au câte ceva de povestit din viaţa personală, aşa că fac un apel către toţi cei care consideră că au ceva de spus să îmi trimită intenţia de a colabora pe contact, sau chiar în comentariul povestirilor şi vom conveni asupra modalităţii de trimitere a povestirilor.

PRIMA ZI-HUMERA

A trecut şi prima zi de lucru. Nimic deosebit.Sunt repartizat în Humera, sau Himora cum poate fi găsită pe hărţile  google . Ziua de azi a fost pentru acomodare. Mâine voi merge în primă patrulă pe teritoriul etiopian. Deci sunt aşezat în Etiopia, în sectorul de vest, cel mai vestic punct al misiunii. E destul de cald aici, dar suntem fericiţi că e sezonul de iarnă, peste 3-4 luni temperaturile se vor ridica până la 50 grade.

Populaţia locală e prietenoasă, la fel şi cea din Eritreea, respectiv din Asmara unde am stat primele 5 zile. Nu ştiu din ce or trăi oamenii ăştia pentru că unde te uiţi e numai sărăcie, pământul e necultivabil deci cam necultivat, apa se vede numai în anotimpul ploios, din cauza asta  apa e mai scumpă decât berea, deşi berea e făcută tot cu apă. Moneda naţională în Eritreea e Nafka, iar în Etiopia Birr şi ambele sunt mult mai puternice decât amărâtul nostru leu.Un dolar e 13.5 nafka la bancă şi 18 pe piaţă neagră, iar în Etiopia, 1 dolar e 8.2 birr, aşa că eu aici plătesc birrul. În Eritreea se circulă pe dreapta, dar se dă prioritate de stânga, nu există semne de circulaţie în afară de cele rămase de acum 50 de ani  şi cel mai curios lucru, nu există prioritate pentru pietoni. Pietonii sunt cele mai neînsemnate gângănii,  nici pe trecere – acolo unde mai există – nici în orice altă parte, nu au dreptul să traverseze. Traversarea e o aventură şi trebuie să te asiguri serios ca să poţi trece strada. Noroc totuşi că nu se circulă prea repede, 40-50 km/h aşa că în caz de accident, te alegi doar cu ceva rupt, dar îţi poţi trăi viaţa în continuare. Terenul cum am spus nu e cultivabil, nu e deşert, însă -cel puţin în zona asta- e piatra peste tot, drumurile sunt pline de pietre, ceea ce face ca schimbatul cauciucurilor să se facă la câteva zile. Asta în afară drumurilor care totuşi au asfalt.  În zona de vest însă,  asfaltul e un lux pe care nu ni-l putem permite. Noroc că avem maşini bune, Toyota Four runner, cu aer condiţionat. Aşa că în ele e mai bine decât în camerele unde locuim.

Şi eu sunt totuşi norocos. Locul unde sunt repartizat se numără printre cele invidiate de toată lumea, pentru că suntem cazaţi într-un hotel. Nu mă ferici până nu îţi spun ce înţeleg ei prin hotel aici. E o clădire mai răsărită,-trebuie să recunosc- care are nişte camere, e drept zidite, prin care umblă toate insectele din zonă. Avem 4 pereţi şi trebuie să recunosc că e un lux fantastic. Stăm câte unul în cameră, avem geamuri şi pat. În team-site-ul vecin OMM HAJAR (team-site= locul unde locuiesc câte 8 observatori din 8 ţări diferite şi care constituie un fel de bază din care se pleacă în patrulare, aici se întorc după misiune şi de aici se trimit rapoartele) toţi 8 stau într-o clădire -mi-e greu să îi spun astfel, pentru că  fostele grajduri ale CAP-urilor noastre ar fi trecut aici drept hotel, pe cuvânt de onoare că nu exagerez cu nimica. Nu li s-a asigurat nimic, fiecare team-site şi-a aranjat singur condiţiile de trăit fie că au închiriat ca noi ceva camere dacă au avut de unde, fie că stau în nişte clădiri părăsite , cele mei multe din pământ  şi infecte în care nu eşti ferit de nimic, de absolut nimic. ONU nu s-a ocupat decât de dotarea cu aparatura necesară transmiterii datelor şi nici aia completă. Pentru ca aparatura să fie ferită de intemperii şi distrugere au dat containere cu aer condiţionat dar pentru oamenii care o deservesc, nimic. E strigător la cer cât pot fi de indiferenţi cu noi. Ştii care e culmea? Spuneam de maşini că pe drumurile astea pline de pietre mari şi tăioase, cauciucurile constituie o problema deosebită :  ei bine, avem 2 maşini aici şi deşi există indicaţia ca la plecarea în patrulă fiecare maşină să aibă două roţi de schimb, noi avem o singură roată de rezervă la ambele maşini. La viitoarea pană, nu vom mai putea pleca în patrulare pentru ce nu avem roţi de rezervă, dar nu îi interesează. Nu m-ar mira să ne ceară să cumpărăm noi cauciucuri. Şi aşa, umflatul cauciucurilor se face pe spinarea noastră, bine că nu ne pun să facem plinul rezervoarelor tot din buzunarele noastre.

Să-ţi spun ceva despre lumea de aici. Nu ştiu din ce trăiesc, cum trăiesc, sau mai bine zis cum de trăiesc. Mâncarea preferată – ce ironic sunt- e singura de fapt, e „ingera” nu ştiu dacă aşa se scrie, dar aşa se pronunţă şi se mănâncă cu mâna. Închipuieşte-ţi o tavă cu diametrul de 30 cm, pe care se pune o foaie de… ceva ca şi clătita noastră care ţine loc de pâine. Pe această „pâine ” se pune ceva mâncare cum ar fi ceva mei fiert, ceva orez, felii de cartofi şi ceva carne de nu ştiu ce, tocată şi Dumnezeu mai ştie ce. Şi apoi încep să rupă din clătită şi să ia cu ea din mâncarea care e pusă pe clătită ca pe un şerveţel. Când se termină mâncarea se termină şi şerveţelul, sau clătită sau pâinea, cum vrei să îi spui. Asta mănâncă zilnic, altceva nimic. Şi să ştii că pare hrănitoare, pentru că nu arată chiar aşa slabi.

Dar ce animale am văzut aici, să mă ierte dumnezeu, numai bătut aş recunoaşte ca mielul pe care l-am văzut era un viţel, sau pisică pe care am văzut-o era o capră. La început mi s-a făcut milă de bietele animale, apoi am trecut mândru printre ele şi oricine putea să spună că eu sunt un grăsan. Locul în care locuiesc e considerat oraş, sau orăşel şi e culmea că poţi găsi în nişte colibe pe care ei le numesc buticuri, cam tot felul de îmbrăcăminte, electronice, ce găseşti şi la noi în magazine, blugi, tricouri şi pulovere Lacoste, civilizaţie în toată regula. Nu au din păcate mobilier. Şi mie m-ar trebui măcar scândură să îmi fac nişte rafturi să îmi pun lucrurile pe ele, dar nici vorbă. Lemnul pe aici lux. La mare preţ sunt rădăcinile şi crengile luate cine ştie de unde şi care trebuie să coste o avere, pentru că am văzut nu ştiu câte camioane pline cu astfel de rădăcini Aşa cum spuneam, un singur lucru e de calitate aici: oamenii cu care lucrez sunt toţi cumsecade şi ne înţelegem de minune. Am venit abia ieri şi parcă ne cunoşteam de un veac, unde mai pui că sunt şi deputy team lider, adică al doilea om în team.  Hi hi hi, m-am ajuns mare şef în câteva ore. Nu te speria nu e meritul meu, fiind lt. col nu mă puteau pune sub comanda unui maior aşa că trăiască vechimea în muncă. Oricum aici nu dă nimeni 2 bani pe gradul său funcţia pe care le ai acasă, ceea ce contează e ce ai în cap şi în suflet. În sălbăticia şi pustietatea asta, unde lumea pare să fi uitat de noi, nu avem decât o singură şansă să facem şederea şi misiunea mai uşoară: să fim oameni şi am batfa să fiu printre oameni. Alţii nu au avut aceeaşi şansă. Asta e până acuma. Să vedem ce ne aduce viitorul.

De