Cum mai învață copiii noștri ce este patriotismul?

Prin anii 70 dascălii noştri ne învăţau să fim mândri că ne-am născut în cea mai frumoasă şi bogată ţară de pe faţa Pământului. Cum ea avea un conducător, ori de câte ori ne lăudam ţara prin cântece, poezii sau alte forme de artă, ne proslăveam şi conducătorul. Prin anii 80, şcoala încerca să-şi convingă tineretul cât e el de binecuvântat pentru că a avut șansa să trăiască sub conducerea celui mai destoinic preşedinte de partid şi de stat. Şi pentru că ţara pe care o conducea acesta trebuia să fie pe măsura măreției sale, atunci când îi erau înălţate lui imnuri de slavă, se pomenea şi despre România ca despre un pământ sfânt pentru că şi-a  zămislit un aşa conducător.

După 1989, sătui şi scârbiţi de atâta ipocrizie şi de atâta cult al personalităţii, am golit de conţinut conceptul de patriotism, fără să mai știm  să punem în loc ceva suficient de valoros şi  pertinent încât să nu ne trezească repulsie. Copiilor  noştri  li s-a şters din manuale noţiunea de „dragoste de ţară”, deoarece amintea de timpurile comuniste.  Şi astfel, tânara generaţie a început să iubească  mai mult ceea ce e străin, importat, decât ceea ce  ţine de propria ţară, indiferent că e mai prost, mai nociv sau mai inadecvat specificului nostru ca popor.

Când au aflat că va trebui să  locuim 2 ani într-o bază militară NATO în Belgia, fetele mele de 10 şi, respectiv, 14 ani au avut reacţii diferite: cea mică, aflată la vârsta la care prieteniile între fete sunt totul pe lume,  a început să plângă la gândul că nu îşi va mai vedea zi de zi prietenele. Cea mare, în schimb, a sărit în sus de bucurie că va avea şi ea de acum încolo cu ce să se laude în faţa colegilor ei de şcoală, care mai de care plimbaţi deja  în lumea largă.

Le-am înscris la Şcoala Americană Internaţională din Bază, alături de copii de diferite naţionalităţi: americani, spanioli, unguri, cehi, greci, polonezi, turci şi au început să trăiască şi să înveţe împreună. Nu le-a fost greu, dar nici uşor. Au constatat că dincolo de bunăvoinţa şi uşurinţa cu care toată lumea accepta pe toată lumea, fiecare se mândrea cu apartenenţa la grupul lui naţional şi îşi apăra şi cultiva aceast sentiment. Pe orice caiet sau ghiozdan era desenat sau lipit  steagul unei ţări. În pauze, grupurile se strângeau şi cântau cântece naţionale. Dacă aveau o anumită sărbătoare tradiţională, o împărtăşeau cu mândrie şi celorlalţi, arborând vestimentaţii sau însemne specifice.  Dincolo de a le găsi  interesante, fetele mele considerau  complet exagerate aceste manifestări şi le priveau ca pe nişte simple demonstraţii „for fun”. Sigur, gândeau ele, ţi se face dor  de prietenii lăsaţi acasă, de străzile, cinematografele sau parcurile din Bucureşti, de lucruri concrete adica… Dar de ce sa faca din  asta o paradă şi sa o  numeasca  „dor de ţară”?  Ce nevoie acută simt copiii aceia ca  să-şi  popularizeze necontenit specificul naţional? De ce trebuie ca la fiecare subiect de discuţie ei să vorbească neapărat şi despre ţara lor? De ce se tot laudă cu olimpicii şi campionii lor sportivi sau cu artiştii şi cântăreţii lor? Ba chiar şi cu istoria lor….?! La ce le foloseşte?

Pe măsură ce căutau răspunsuri la aceste întrebări, în minţile şi sufletele fetelor mele a înmugurit lăstarul românismului. El era acolo de la naştere, doar că nimeni până atunci nu reuşise să-l ajute să iasă la lumină. Nici măcar noi ca părinți. Pentru ele a fost o surpriza de neexplicat faptul că  de Ziua  noastră Naţională au simțit  pentru prima dată in viața lor nevoia să plângă  privind la televizor parada militară şi ascultând imnul României, departe de țară.

Apoi,  la inceput mai timid, au căutat  să facă din orice ocazie un moment de sărbătorire a simbolurilor naționale.  De exemplu, Eurovizionul. E adevărat că şi în anii trecuţi urmăriseră  concursul din pasiunea lor pentru muzică, dar aici, în Belgia, a fost altfel,  au  făcut din asta un mare eveniment : au invitat acasă colegi străini să privească împreună şi chiar să susţină reprezentaţii României. Pentru 1 martie s-au chinuit să confecţioneze mărţişoare pe care  le-au împărţit tuturor. Până şi băieţilor ( fără să mai găsescă caraghios obiceiul moldovenesc). În prima călătorie acasă, cea mai mare grijă a lor a fost să cumpere un steag tricolor. Pe care l-au purtat cu mândrie, la înapoiere în Belgia,  ori de câte ori au avut ocazia. Limba română a devenit cea mai frumoasă şi mai dulce, iar românii, destinatarii primelor cuvinte strigate de fiecare dată la intrarea în ţară: „Români, vă iubim!”

Departe de casă, de ţară, într-o lume mult mai dezvoltată şi mai civilizată decât România, copiii mei au învăţat și au simțit  ceva ce nu au ştiut până atunci: „patriotismul”; bucuria că avem valori cu care ne putem mândri, dar şi revolta împotriva acelor  semeni care nu ne fac cinste; dulceaţa sentimentului de a avea o casă la care să te întorci precum şi confortul stării de a-ţi fi bine acasă, printre ai tăi; bucuria şi în acelaşi timp durerea de a fi la fel ca ceilalţi şi totuşi atât de diferiţi!

Voi cum credeți că le mai  putem insufla copiilor noștri sentimentul de patriotism?