Prin anii 70 dascălii noştri ne învăţau să fim mândri că ne-am născut în cea mai frumoasă şi bogată ţară de pe faţa Pământului. Cum ea avea un conducător, ori de câte ori ne lăudam ţara prin cântece, poezii sau alte forme de artă, ne proslăveam şi conducătorul. Prin anii 80, şcoala încerca să-şi convingă tineretul cât e el de binecuvântat pentru că a avut șansa să trăiască sub conducerea celui mai destoinic preşedinte de partid şi de stat. Şi pentru că ţara pe care o conducea acesta trebuia să fie pe măsura măreției sale, atunci când îi erau înălţate lui imnuri de slavă, se pomenea şi despre România ca despre un pământ sfânt pentru că şi-a zămislit un aşa conducător.
După 1989, sătui şi scârbiţi de atâta ipocrizie şi de atâta cult al personalităţii, am golit de conţinut conceptul de patriotism, fără să mai știm să punem în loc ceva suficient de valoros şi pertinent încât să nu ne trezească repulsie. Copiilor noştri li s-a şters din manuale noţiunea de „dragoste de ţară”, deoarece amintea de timpurile comuniste. Şi astfel, tânara generaţie a început să iubească mai mult ceea ce e străin, importat, decât ceea ce ţine de propria ţară, indiferent că e mai prost, mai nociv sau mai inadecvat specificului nostru ca popor.
Când au aflat că va trebui să locuim 2 ani într-o bază militară NATO în Belgia, fetele mele de 10 şi, respectiv, 14 ani au avut reacţii diferite: cea mică, aflată la vârsta la care prieteniile între fete sunt totul pe lume, a început să plângă la gândul că nu îşi va mai vedea zi de zi prietenele. Cea mare, în schimb, a sărit în sus de bucurie că va avea şi ea de acum încolo cu ce să se laude în faţa colegilor ei de şcoală, care mai de care plimbaţi deja în lumea largă.
Le-am înscris la Şcoala Americană Internaţională din Bază, alături de copii de diferite naţionalităţi: americani, spanioli, unguri, cehi, greci, polonezi, turci şi au început să trăiască şi să înveţe împreună. Nu le-a fost greu, dar nici uşor. Au constatat că dincolo de bunăvoinţa şi uşurinţa cu care toată lumea accepta pe toată lumea, fiecare se mândrea cu apartenenţa la grupul lui naţional şi îşi apăra şi cultiva aceast sentiment. Pe orice caiet sau ghiozdan era desenat sau lipit steagul unei ţări. În pauze, grupurile se strângeau şi cântau cântece naţionale. Dacă aveau o anumită sărbătoare tradiţională, o împărtăşeau cu mândrie şi celorlalţi, arborând vestimentaţii sau însemne specifice. Dincolo de a le găsi interesante, fetele mele considerau complet exagerate aceste manifestări şi le priveau ca pe nişte simple demonstraţii „for fun”. Sigur, gândeau ele, ţi se face dor de prietenii lăsaţi acasă, de străzile, cinematografele sau parcurile din Bucureşti, de lucruri concrete adica… Dar de ce sa faca din asta o paradă şi sa o numeasca „dor de ţară”? Ce nevoie acută simt copiii aceia ca să-şi popularizeze necontenit specificul naţional? De ce trebuie ca la fiecare subiect de discuţie ei să vorbească neapărat şi despre ţara lor? De ce se tot laudă cu olimpicii şi campionii lor sportivi sau cu artiştii şi cântăreţii lor? Ba chiar şi cu istoria lor….?! La ce le foloseşte?
Pe măsură ce căutau răspunsuri la aceste întrebări, în minţile şi sufletele fetelor mele a înmugurit lăstarul românismului. El era acolo de la naştere, doar că nimeni până atunci nu reuşise să-l ajute să iasă la lumină. Nici măcar noi ca părinți. Pentru ele a fost o surpriza de neexplicat faptul că de Ziua noastră Naţională au simțit pentru prima dată in viața lor nevoia să plângă privind la televizor parada militară şi ascultând imnul României, departe de țară.
Apoi, la inceput mai timid, au căutat să facă din orice ocazie un moment de sărbătorire a simbolurilor naționale. De exemplu, Eurovizionul. E adevărat că şi în anii trecuţi urmăriseră concursul din pasiunea lor pentru muzică, dar aici, în Belgia, a fost altfel, au făcut din asta un mare eveniment : au invitat acasă colegi străini să privească împreună şi chiar să susţină reprezentaţii României. Pentru 1 martie s-au chinuit să confecţioneze mărţişoare pe care le-au împărţit tuturor. Până şi băieţilor ( fără să mai găsescă caraghios obiceiul moldovenesc). În prima călătorie acasă, cea mai mare grijă a lor a fost să cumpere un steag tricolor. Pe care l-au purtat cu mândrie, la înapoiere în Belgia, ori de câte ori au avut ocazia. Limba română a devenit cea mai frumoasă şi mai dulce, iar românii, destinatarii primelor cuvinte strigate de fiecare dată la intrarea în ţară: „Români, vă iubim!”
Departe de casă, de ţară, într-o lume mult mai dezvoltată şi mai civilizată decât România, copiii mei au învăţat și au simțit ceva ce nu au ştiut până atunci: „patriotismul”; bucuria că avem valori cu care ne putem mândri, dar şi revolta împotriva acelor semeni care nu ne fac cinste; dulceaţa sentimentului de a avea o casă la care să te întorci precum şi confortul stării de a-ţi fi bine acasă, printre ai tăi; bucuria şi în acelaşi timp durerea de a fi la fel ca ceilalţi şi totuşi atât de diferiţi!
Voi cum credeți că le mai putem insufla copiilor noștri sentimentul de patriotism?
De fapt, articolul acesta este despre valori. Spre deosebire de sentimente ori de interese, care se nasc, se nutresc, se schimbă, se dezvoltă sau pălesc, valorile există acolo, undeva, noi trebuind doar să le știm locul și să ni le însușim. Sau nu. De aceea, fetelor din poveste le-a fost ușor să recunoască valorile naționale și să și le însușească.
Desigur, prin propagandă, se pot propune și valori false, așa cum, prin reclamă, se pot propune produse fără calități, dar, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să recunoaștem valoarea de non-valoare. În schimb, adevăratele valori se promovează prin educație, atât cea de la școală, cât, mai ales, cea de-acasă. Deci, nu este nevoie de propagandă pentru promovarea și însușirea lor.
În consecință, orice scădere a nivelului și calității educației, fie cea formală, fie cea de acasă, are drept consecință o degradare a capacității tânărului de a-și însuși adevăratele valori, între care sunt și cele naționale.
Iar fără valorile naționale, recunoscute și însușite, nu există patrie. Deci, nu există nici patriotism.
Of Doamne! Ce e in neregula cu noi? Gabriela tu ai citit ce ai scris?
Daca tu confunzi patriotismul cu „dulceaţa sentimentului.. bla, bla, bla”, avem probleme mari. Cum mai invata copii nostrii ce e patriotismul?
Pai hai sa iti spun eu cum. Uitandu-se la TV la parada militara si invatand ce este patriotismul de la vreo baba care tine strans la piept o farfurie de plastic de proasta calitate plina ochi cu fasole la cazan, ostenita de lupta de la coada cu alti patrioti si care explica reporterului cat de mandra este ca e romanca. Sau probabil urmarind stirile tot la TV cum ca americani au inceput un proiect de misiune pentru colonizarea planetei Marte iar stirea urmatoare este despre batalia de la coada pentru sarmale la moastele nu stiu carui sfant si asta in secolul XXI. Sau poate ascultand huiduielile la adresa presedintelui cand saluta garda de onoare, ori poate cand presedintele ne sfatuieste sa plecam in alte locuri daca nu ne mai convine in Romania. Asta sa fie oare specificul national de care vorbesti? Daca la defilare nu se dadea fasole veneau mult mai putini participanti iar daca nu trecea ursul pe sub arcul de triumf iti garantez ca nu venea nimeni in piata.
Cand pe sub arc vor trece romanii, cu fruntile descretite veniti din proprie initiativa ignorand cazanele cu fasole si sarmale inseamna ca au facut ceva de care sa fie mandri ca sunt romani, pana atunci cuvinte sforaitoare „dulceata limbii, dor de tara, etc” sunt doar cuvinte fara nici o incarcatura.
Romani, va rog din suflet, treziti-va!
Lorem: frumos comentariu, si bine tintit.