Loading


Floarea Soreață, dă luă pe Corniță ale Buturoagă, rămăsese singură de ani buni. Corniță, om muncitor, aprig, cunoscut în tot satu, respectat dar și temut, se prăpădise. Nu se prăpădise de f’o boală ceva sau alte alea, că fusese om cuminte, cu credință în Dumnezeu, nu mergea el la biserică, se ruga în gând, stuchind în palme când se apuca de muncă, dar nu se da la rele, nu mergea la crâșmă, nu se lega de oameni, dar nici nu era bine să se lege cineva de el. La 70 de ani, nici ăi mai tineri nu îi tăiau calea. Tare mândră fusese Floarea de Corniță al ei, bărbat frumos, cu mustața în furculiță, mândru și harnic. Se pierdu de la o rană la picior, făcută de roata căruței în timp ce venea de la vie cu căruța plină. Rană urâtă, care l-a ținut mult timp la pat pentru că la vremea aia, dispensaru  nu avea cine știe ce posibilități, ia acolo o alifie, un burov  la care se adăuga panaceul universal,  gazul, cel mai bun dezinfectant,  bun pentru orice, de la roșu în gât până la păduchi și răni.

  • Ce pățiși maică ?
  •  Mă tăiai.
  • Pune gaz!
  • Ce are copilul?
  • Îl doare în gât.
  • Dă-i gaz!

Asta auzeai peste tot, în toate gospodăriile. Și uite așa, rana se vindecă, mai durea iarna, mai ținea la mers, Corniță mai trăgea piciorul după el, dar se făcea că nu e nimic. Până când din neatenție, poate calul a fost nervos, poate nu s-a uitat  unde a pus piciorul, se întâmplă iară să îi treacă roata păste același picior și iar chin. De data asta piciorul nu s-a mai vindecat, s-a infectat, carnea mai rea, de aici i s-a tras.

A rămas Floarea singură, cu toată gospodăria pă cap. Ca toată lumea pe la țară, mai trăgea câte o dușcă, mai muncea, își vedea de ale ei. Cu timpul nu mai putea lucra, locul de vie de la capu satului se făcuse pârloagă,  de sus din Ceruri,  Corniță sigur bombănea și zicea ceva de Cristoși  și ceară. Dar ce să facă, făcuse 80 de ani, nu mai avea 40, nici 60. Eeeei ce bine ar fi fost să aibă ea măcar 20…

 Primăvara, până în toamnă mai mergea cum mai mergea, Floarea se descurca cu orătăniile  din curte, pensia de cooperator și ce mai primea de la singura fată care îi mai rămăsese, Lenuța, dar ea era la Grojdibodu, fata la Craiova. Iarna însă, nu se descurca, lemne nu avea de unde lua, cărbuni nici atât și nici nu avea cine să îi taie, nepoții, oameni cu famelii și ei, erau plecați la treburile lor, iar în sat nu prea mai avea la cine să apeleze, se golise și satu de tineri și oameni în putere, toți plecaseră la oraș să se procopsească. Cine să mai muncească pământul, cine să mai pună mâna să salte satul? Satu murea odată cu cei d’o samă cu ea. Așa că singura șansă să treacă de iarnă era să meargă la Lenuța, la Craiova care ședea la bloc, avea camera ei, televizor, apă caldă, nu era rău. Nu era rău, dar nu era nici la ea acasă. Să cam plictisea ea, nu avea cu cine să se tăinuiască, nu mai ieșea la poartă să vadă lumea care venea păste drum  la Căminu Cultural,nu o mai vedea pe Oana peste gard, nu o întreba nimeni de sănătate, nu avea cui se plânge.

 Până la urmă să obișnui cu perioada de iarnă la oraș, chiar începuse să îi placă. Cel mai mult îi plăcea însă la sfârșit de săptămână. Ea nu prea știa să facă prăjituri. Chiar dă loc. Când era în putere și erau nepoții la țară,  mai făcea din când în când gogoși, atâta știa să facă, dar  și asta însă când era dă mers la tămâiat sau când cereau nepoții, dar rar, rar, că ei veneau doar în vacanțe la țară și atunci aveau alte treburi, ori că erau trimiși cu calul la păscut sau la cules de dude, sau să păzască via de la capu satului, fie că plecau la joacă prin sat. Așa că Floarea lu Corniță alu Buturoagă nu știa să facă prăjituri. Da de plăcut  însă  îi plăceau. De când se știa mânca pe unde apuca, la bâlciuri, cu diferite ocazii, la nunți, înmormântări. Să-i fi dat prăjituri, nu se mai oprea din mâncat. Nici berea, o raritate pe la țară pe vremuri, nu îi plăcea așa mult. Lenuța însă știa să facă prăjituri, că ea trăise la oraș și la oraș cucoanele făceau prăjituri. Iar Lenuța  făcea la fiecare sfârșit de săptămână. Nu era sâmbătă sau duminică să nu facă ceva dulciuri, mai ales că știa că mamei îi plac. Iar când făcea, nu trebuia să o invite pe a bătrână, că venea singură, ca găina la grăunțe. O asista când le făcea, că voia să știe, poate o întreba cineva cum se fac, să știe și ea, să nu se facă de râs.  Lenuța îi punea farfuria  pe masă  în bucătărie și o lăsa să mănânce liniștită, în timp ce ea își curăța tava, oalele, cratițele în care gătise.

Așa fu și acum. Lenuța spăla ceva în chiuvetă, iar  Floarea ședea la masă cu farfuria cu prăjituri în față și mânca încet, fără grabă, gândind cine știe la ce, privind interesată   pe pereți, deși îi știa pe dinafară. Mâncase fo 4 prăjituri  Lenuța spăla o cratiță, când Floarea fu străbătută brusc de un gând care nu o lăsa să  mai mănânce. Parcă nici bucățile nu îi mai intrau pe gât. Încercă să scape de gând dar el revenea cu încăpățânare, ca o muscă,  bâzâind-o insistent.  Dădu din mână să-l alunge, dar el nimic, tot revenea în capul ei făcând cercuri. Nu, că trebuia să o întrebe pe Lenuța, trebuia neapărat să o întrebe, că alfel nu să mai putea. Fie ce-o fi, trebuie să o întrebe, că uite, înghițea cu noduri, grija nu îi mai dădea pace, trebuia să afle răspunsul. Cu a 5-a prăjitură în mână, Floarea își luă inima în dinți și deschise gura:

  • Auzi tu Lenuță?
  • Da mamă, – zise Lenuța punând cratița pe suport.
  • Știi la ce mă gândii io?
  • La ce mamă?
  • Auzi ghia, iote mă gândeam io așa, când nu oi mai fi tu, cine îmi mai face mie prăjituri ????

Lenuța se opri din spălat, întoarse capul și o văzu pe mamă-sa mâncând, acuma mai liniștită, privind din nou pereții. Acuma scăpase de grijă, nu mai era problema ei, Lenuța trebuia să își bată capul și să caute răspunsul. Bună prăjitura, era tare  mândră Floarea, fata ei făcea prăjituri bune.Și mai luă una…. abia a șasea…E bine să mânânce acuma, cât are cine să îi facă.

De neacsum

16 comentarii la „Floarea lu Corniță ale Buturoagă”
  1. Buna !Ceva de genul ,,auzi draga barbate ,daca unul din noi moare ,eu ma mut la fata!”😀😀😀

  2. Adevăruri simple, spuse cu mult har. Periodic apar în mod similar articole în Observatorul Militar, scrise de col.(r ) Ion Ciontea. Sunt atât de simplu scrise dar conțin atâtea evidențe…o lume care se duce treptat- treptat… Lumea satelor, părinții noștri, neamul nostru… Cei născuți la țară, pricep mult mai ușor…

  3. Excelent, D-le Neacsu. Verva povestirii, insistenta pe detalii, rostul existentei, savoarea idilicului satesc, talcul final al povestii nefiind deloc macabru dimpotriva optimist intrucat Floarea vrea sa traiasca, sa savureze prajituri iar Lenuta neputandu-si lasa mama sa pofteasca are obligatia de a trai. Intrebarea mamei, o indoiala de fapt ca alternativa la prezentul satios e cea mai socratica dilema. Oricum se sugereaza un optimism prezumat iar varianta din intrebare pare chiar o gluma. Asa cum face romanul din moarte, haz de necaz.

  4. @MN.Legea firii in conditii normale zice ca odraslele isi ingroapa parintii.Intrebarea babei este impotriva legilor firesti.Nu stiu cum este cand mori daca doare ori ba,daca dureaza mult ori putin dar pentru mine este cel mai usor daca ma tine copilul de mâna cum l-am tinut eu la randul meu pe tata!

  5. @Ifrim,
    In zilele noastre nu mai esti sigur ca functioneaza nici Legea Atractiei Universale. Dar indiferent daca legile mai sunt in vigoare sau au fost abrogate, te asigur ca scena corespunde adevarului istoric.

  6. @Geofreeland, trebuia sa o cunosti si sa o fi vazut cand a pusintrebarea. Merita toti banii, un astfel de moment nu se prinde in 10 vieti. Iar intrebarea a fost pusa asa cum am spus, foarte srrios, nu neaparat filosofic, cat pur si simplu existential. Pe bunica-mea chiar o framanta ideea ca nu va mai avea cine sa ii faca prajituri. Dar dupa ce a intrebat, s-a linistit, ra sigura ca Lenuta, maica-mea, va gasi o solutie.

  7. @Neacsu Îmi imaginez momentul. Ceva intre perplexitate si seriozitate. Pentru bunică, lipsa bucuriei unei prăjituri devenise supremul existențial, de fapt era un gând spus cu voce tare.

  8. POVEȘTI DE VIAȚĂ 26. Acum ceva vreme, nu mai știu, plecăm spre Capitală. Dimineață, ceață, dar mai ales mâzga pe care mi-o arunca în parbriz o basculantă. Trec barajul de la Mihăilești,pe Argeș și intru în linie dreaptă în localitatea Cornetu. Trafic greu, viteză mică. Cu vederea periferică zăresc pe cineva căzut pe trotuar. Nici pic de lume, marginea localității. Până la rond, mintea mea lucra de zor, ” e prea de dimineață să fi fost cineva băut și hainele de om bine, părul alb, sacoșă de cumpărături, o fi altceva?” Sun la 112, spun cine sunt, unde sunt, ce am văzut și ce fac, sunt la volan și întorc la omul acela căzut. Cu oleratoarea in telefon, intorc după cei 500 m de la rond, calc linia dublă, opresc lângă trotuar cu luminile pe avarie, mă duc la cel căzut, conștient, puls slab, îmi spune cu glad stins și efort ” sunt cardiac” și dau lămuriri chiar agitat operatoarei ” infarct!”. ” Omule, trebuie să te forțezi să tușești” strig la el și-l așez cu greu, rezemat, în fund. ” inspiră profund, tușește! Tușește! Inspiră, tușește!” Minute în șir. Om distins, haine bune, vreo 60 de ani, bine făcut. Sr uita la mine și tușea, eu cu mâna pe pulsul luk. În astfel de momente, ceva de deasupra parcă te ghidează. Nevastă-mea, lângă mine, nu știa ce să facă. INspiră, tușește, puls slab, parcă era un ritual. Din întâmplare mașina poliției locale, trecând în patrulare, ne-a văzut acolo jos pe trotuar, a oprit și am explicat în două cuvinte, are infarct.Tușește, inspiră adânc, trebuie să faci masaj, dă-i oxigen! Nu mai știam de ce urlu, poate a neputință, număram secundele în gând, genunchii îmi amorțiseră, pavajul ud, mizer. Eram robot, urmam un program, nimic altceva. Parcă am auzit ceva…Da, era SMURDUL, departe, „hai încă puțin!” Și eu și omul obosisem, polițiștii lângă mine. A apărut ambulanța, au coborât doi cu targa…Nu mai știu, l-au luat. Am plecat și nevastă-mea zice „Doamne, cum l-ai văzut pe vremea asta?” Până î n Bragadiru nu-mi revenisem, inspiră, tușește, și ochii omului mirați, și mâna mea pe pulsul lui, durerea vie din rotule…

  9. @Geofreeland,
    Corect, era singura bucurie adevarata pe care o mai avea, in rest, zilele erau sterse, ea traia, atat. Scoasa din satul ei, din casa ei, din viata ei, traia pentru aceasta bucurie. Si brusc, a realizat ca exista posibilitatea sa ramana si fara ea. Tragedie.

  10. @Neacsu, mama sotiei nu vrea in ruptul capului sa vina in Craiova, doreste sa moara in casa ei de la tara,…are 88 de ani !
    Asa ca ne-am mutat noi cu dansa !

  11. Nea’ Lita macelarul

    Vorbaret nea’Lita.Un batran simpatic ,cu parul carunt ,care de peste trei decenii taie porcii si alte oratanii de prin curtile oamenilor,dandu-le o mana de ajutor.Macelaria la care lucra ,fiind singura din localitate ,avea program incarcat doar de 7-8 ori pe luna ,atunci cand conducerea de partid se milostivea sa trimita cateva sute de kilograme de carne,pe care nea’Lita le impartea cu meticulozitate,pentru ca fiecare dintre cei care stateau la rand de pe la 2-3 dimineata,sa duca acasa cate o bucatica.
    Zilnic treceam pe langa macelaria lui nea’Lita.I-l salutam in fuga cand alergam spre autobuzul nostru,care ne ducea la unitate si deseori ,la inaoierea de la serviciu ma opream doar pentru a povesti cu el vrute se nevrute ,timp cam de 3 tigari.Cumparaturile familiei ,strictul necesar ,i-l facea sotia .Mint! Mare parte a cumparaturilor le facea ea ,eu neavand timp fiind intr-o vesnica miscare ,unitate ,casa si retur.
    Inainte de Paste in anul 1982 ma grabeam spre locul unde ne astepta autobuzul unitatii.Imbracat elegant cu uniforma parca scoasa din tipla ,aproape ca alergam spre parc.De la distanta am vazut o coada interminabila la macelaria care era in drumul meu.O suta si ceva de persoane asteptau cuminti pe 3 randuri afara,iar inauntru alte 50 pe doua randuri.Lumea povestea.Nu era harmalaie.O ordine desavarsita.M-am gandit atunci sa-l rog pe nea’,Lita sa imi tina si mie un kil doua de carne.
    Cand am ajuns la macelarie ,am intrat m-am dus in fata ,repet ,nu ptr.a cumpara ci ptr.a-l ruga sa-mi puna un pachetel deoparte si discutam cand ma intorc de la serviciu.Am facut acest lucru.Nea Lita a facut ochii mari si mu-a spus: „Puiut”..oamenii astia stau de azi noapte la rand ai vazut cati sunt si afara.M-ai inteles gresit nea’Lita,nu vreau acum ptr.ca nu am stat la rand .Te rog daca iti mai ramane ceva…o bucatica acolo …o iau cand vin de la munca.Desi inauntru erau cam 50 la rand nici unul nu a scos un cuvant pe timpul conversatiei mele cu nea’Lita.Dupa ve am terminat ideea am vrut sa ies.Am salutat si m-am indreptat spre usa.Puiut unde pleci? M-am oprit .La unitate nea’Lita.Discutam cand vin.Cei de afara care erau mai aproape de intrare au sarit cu gura: da-i domnule ,nu vezi ca ii in uniforma? Nu are timp saracul si ar manca si el.Am ramas inmarmurit.
    Nea’Lita cand a auzit ce spun cei de afara a zis cu voce tare: voi sunteti afara .Da ce zic astia dinauntru care sunt in fata ? Se purta un dialog intre cei aflati la rand si macelar.Eu parca nu eram acolo.Nici unul nu a spus nu.Inclusiv cei din fata au insistat sa fiu servit inaintea lor.Nu am cuvinte.sa va spun ce am simtit.”Infrant „de multime nea’Lita m-a chemat in fata ,mi-a pus 2 kg.de pulpa ,i-am platit ,le-am multumit tuturor si am plecat.As vrea sa vad acelasi respect si in ziya de azi fata de uniforma militara .
    Toate acestea se intamplau intr-un orasel de provincie ,cu oameni harnici si frumosi ,probabil in tompurile bune ale Armatei.

Comentariile sunt închise.