Am mai pierdut un corn

A mai trecut un an din viața noastră. Sunt convins că fiecare are propriile lui experiențe, bucurii, necazuri, vise împlinite sau distruse, care diferă de la țară la țară, de la regim la regim, de la localitate la localitate, de la familie la familie, de la persoană la persoană. Nu vei găsi, din miliardele de oameni care populează scoarța terestră, doi care să caracterizele sau catalogheze identic cele 365 de zile care i s-au scurs din viață, sau nici măcar anul ca un întreg. Unii au pierdut suflete dragi, alții au primit în viața lor alte suflete. Unii și-au dorit bogăție, alții putere, unii liniște, alții zbucium, unii popularitate, alții doar sănătate, unii o slujbă, alții să obțină totul  fără efort, unii atenția unei persoane, alții faimă internațională, unii fericirea supremă, alții un dram de bucurie, un zâmbet, o rază de soare.  

Și totuși, adevărul este că sunt foarte puțini cei care știu să se mulțumească cu  ceea ce face cu adevărat diferența dintre a fi fericit sau oropsit. Am uitat și uităm pe zi ce trece, cu fiecare clipă, fiecare zi, fiecare an, care sunt bunurile pe care trebuie să le apreciem.

Și din păcate, pe zi ce trece, devenim nu numai tot mai nerecunoscători ci și tot mai nemulțumiți, față de ceea ce avem, iar asta nu doar din cauza celor de lângă noi, familie, cunoscuți sau necunoscuți,  concetăteni, lideri, guverne cunoscute sau din umbra, ci și din cauza noastră pentru că devenim din ce în ce mai izolați și mai nepăsători față de tot ceea ce ne înconjoară. Ne închidem în noi, în carapacea bucuriilor și necazurilor proprii, dăm vina pe oricine dar nu vedem că toate astea se întâmplă pentru că noi acceptăm și lăsăm să se întâmple. Ne-am lenevit, ne-am desocializat, ridicând ”un zid de var între noi și ce-i  afar” ca melcul lui Ion Barbu. Ne-am ”melcit” și ieșim afară doar la ”descântece” mincinoase cconstatând de fiecare dată, invariabil și ireversibil că iară am fost păcăliți, pierzând de fiecare dată câte un corn.

Iar în fața cazanului, mestecând în aceeași oală stau aceleași personaje, indiferent ce nume, haine sau hram poartă, cu mestecăul în mână, răsucind fâsâit  aceeași mămăligă care nu mai are forță să explodeze, o masă amorfă, fără gust, îngălbenită de timp.

Ne pierdem privirile și vederea, simțurile,  bruma de inteligență pe ecranele tehnologiei moderne, urmărind un un film pe Netflix, un joc de ”strategie”, un ”breaking news” de doi bani,  un politruk corupt până în măduva oaselor, un moderator imbecil al unei televiziuni manipulatoare, un cocalar făcând mișto de lege,  un actor mimând, cu pantalonii în vine,  o piesă săltăreață la pian  în fața spectatorilor în extaz, un senil care nu știe pe unde e ieșirea din scenă  sau un mut vânzător de copii și țară,  ajunși președinți de stat. Jalnică imagine, amară soartă  dar ne-o merităm, pentru că aceștia nu au ajuns unde sunt așa într-o zi, ci ”pas cu pas” zi de zi, defilând cu nesimțire prin fața noastră cu rânjete de șacal pe față, iar noi i-am lăsat să își facă de cap până ne-au amorțit simțurile așteptând să facă alții ce trebuia să facem noi.   

Așa a trecut un an, cu spectrul războiului trecând ilegal granița,  cu curbe de sacrificiu făcute pentru binele altora, cu declarații de pace și înarmări de război, cu santajuri  și amenințări la nivel de stat, cu vânzări și cumpărări, dar mai ales cu lașitate și indiferență. Și mai avem tupeul să ne plângem. Cui ?  Cu ce drept? Ne-am amputat singuri conștiința iar acum ne întrebăm cum de am ajuns unde suntem, ridicând în aer, nu un pumn, pentru că până și degetele refuză să se mai strângă, ci câte un deget schilod, anchilozat, descărnat, la cei mai mulți cel din mijloc, căci arătătorul nu își mai permite să amenințe.

A mai trecut un an, am mai pierdut un corn, înghețat în gerul lașității, intrăm în noul an dar primăvara nu se vede la orizont. Am uitat să trăim anotimpuri, cicluri de viață, am uitat ce înseamnă bucuria noului an. Cândva așteptam revelioanele cu bucurie, în familie, ne strângeam toți în jurul aceleiași mese, priveam cu nerăbdare același ecran tv, cei care aveau,  și râdeam în hohote la poantele și glumele lui nea Mărin, Arșinel, Dem Rădulescu, Jean sau Nicu Constanțin, Birlic, glume pe care le revedeam apoi timp de o săptămână și le repovesteam tot anul.

Acuma fiecare stă cu nasul în telefonul propriu, ne retragem ”strategic” pe câte un colt de pat sau canapea, nu mai mâncăm împreună, nici măcar aceeași mâncare,  fiecare își ia punga sau cutia cu sticksuri, cartofi pai, crispy strips, coca cola, bere sau Hell, ne punem căștile pe urechi refuzând orice contact,  cât de mic. Butonăm disperați și ne rătăcim  în indiferență fără să vedem cum trec zilele și anii pe lângă noi.

 Pământul, omenirea , nu mai trăiesc, lâncezesc. Omul din noi, singurul animal care se autodistruge, revine la stadiul primar al vieții, va redeveni unicelular.

Am mai pierdut un corn.