30.06.2024
Am o senzație ciudată, că totul pare ca o boală pe care n-o vezi dar se manifestă. E un fel de foc mocnit fără flacără arzând în măruntaie de cenușă. Ce am făcut de când l-am omorât pe Ceaușescu în ziua de Crăciun? Cred că am agonizat, ca acel luptător rănit, părăsit pe un câmp de luptă, apărându-se cu greu de vulturii dându-i târcoale, răbdători, așteptându-i trecerea în neființă. Nu are niciun sens a înșira dezastrul forțat al unei țări jefuite fără milă de străini cu un statut similar unui tip de pașalâc pe care și l-a adoptat ca preț la a fi recunoscută ca fiind țară a unei Europe unde era de fapt dintotdeauna apărând-o. Țara asta a noastră nu mai e a noastră pentru că suferă de o hemoragie de capital spre alte țări iar veniturile din muncă ale unui popor se duc unisens către cuceritorii unui vest colonizator. Țara asta suferă, e bolnavă, se chinuie încă să mai existe și plătește la propriu o nesăbuință criminală de a-și oferi tot ce are unor străini cu care s-a luptat de veacuri vrând a o cuceri. Iarba crește indiferent de voința oamenilor deci cum își fac oamenii destinul așa și-l duc. Iarba crește oricum. Ne-am vrut a fi bolnavi, ne-am făcut țara un spital de muribunzi, un poligon de experimente, trăim ca într-o conservă fără etichetă visând cu televizorul aprins. Suntem ca într-o sală de sport exersând politic o evoluție la bârnă, economic o evoluție la sol, justitiar la paralele inegale și cultural la sărituri. E greu, antrenamentele astea pentru ce, de ce și cui servesc. Numai antrenamente fără a participa la vreun concurs. E ca și cum am face o miuță lângă gardul unui stadion pe fondul sonor al galeriilor în timpul unui meci. Cam asta suntem, copiii de mingi ai unei Europe rapace, ipocrite, nesătule și disprețuitoare, așa cum dăm vina pe ea și nu pe noi purtând genunchere moderne să nu facem bătături de la temenelele până la pământ ca semn de recunoștință pentru resturile rămase de la masă. Noi așteptăm. Ce? Nu contează, așteptăm, stăm într-o așteptare a treziei ca după o beție, o euforie care nu se mai termină, bucurându-ne dar nu știm de ce, mai ales că ne-am dat și costumul cel nou de sărbătoare și umblăm în curul gol. Doar e vară.
Ei si? E inca o vara in care tara merge inainte. Acum e aceeasi ca in 89 ca suprafata. Oamenii s-au adaptat, unii sunt in colaps, altii traiesc in alte tari, iar majoritatea sunt cei ce duc tara mai departe: bogati, functionari, anteprenori, muncitori, tarani etc.
Am trait si am fost educati intr-o perioada in care se construia ,,faraonic”. De fapt am vazut cum am trecut de la care cu boi, carute, sarete, case de chirpici, ulite, mahalale, la tractoare, combine, autobuze, metrou, trenuri, vapoare, fabrici, combinate, sosele, autostrazi, canale de irigatii si navigabile, statiuni de odihna, tabere de copii, blocuri, orase, telefoane, televizoare, radio etc.
Educatia asta e inca in noi si o transmitem mai departe. E drept ca am imbatranit si nu mai stim cate ar fi necesare, dar avem copii destepti si vad cum se ridica o generatie de copii demna, care ne urmeaza noua ,, decreteilor”.
Eu am incredere in copii nostri. E greu pentru noi ca trebuia sa le lasam mostenire tara cu resursele ei, dar nu am avut nici o putere. Ceausescu a fost dat jos pentru ca tara a devenit o putere finaciara, fapt de neconceput pentru marile puteri. Daca era mai tanar poate reusea sa se adapteze, insa prin masurile de austeritate de dupa anul 1981 si-a intors poporul impotriva.
Noi am aflat de curand cum guvernul si parlamentul prin legislatie temporara sau secretizata a lasat tara fara buna parte din resurse, Mai mult s-a asigurat ca in posturile de control si justitie sa fie persoane care sa le asigure impunitatea.
In aceste conditii e cazul sa constientizam unde suntem si sa facem ca votul nostru sa conteaze prin mobilizarea tuturor rudelor si cunostintelor noastre la alegerile parlamentare si prezidentiale.
Altfel, soarta noastra va fi hotarata de „aliati”.