O poveste de tragere cu arma

Prin 1977, cineva, știm noi cine, s-a gândit că, dacă este ca România să se pregătească pentru războiul întregului popor pentru apărarea patriei, iar conducerea superioară de partid și de stat face parte din popor, atunci și membrii guvernului și ai Comitetului Central trebuie să știe să tragă cu pușca. Așa că, la București, s-au organizat câteva ședințe de instrucția tragerii cu miniștrii și membrii Comitetului Central.

Fiind de importanță deosebită, comandantul Armatei din București, generalul Militaru Nicolae, cunoscut mai târziu de publicul larg cu ocazia schimbării violente de regim din decembrie 1989, a condus personal activitatea de instrucție a demnitarilor, care s-a petrecut în Poligonul Mihai Bravu. Și tot personal a selecționat instructorii.

Adică, a adunat toți comandanții de pluton din Regimentul 2 Mecanizat, i-a inspectat și a ales dintre noi opt, câte unul pentru fiecare linie de tragere în poligon. Habar nu am ce criterii a avut generalul în minte când a făcut selecția asta. Gurile rele spun că au fost două și amândouă legate de aspectul exterior. Adică, ofițerii să arate bine, ca bărbați tineri, și să aibă uniforma în bună stare.

În tot cazul, în ziua când s-a ținut ședința, în timp ce miniștrii veneau spre poligon, generalul Militaru ne-a adunat pe cei opt instructori, pentru precizări finale. Când să termine cu indicațiile, parcă aducându-și aminte de ceva, l-a întrebat pe generalul de la pregătirea de luptă cum este cu ședința de tragere. Adică, ce se întâmplă? La care, omul i-a raportat, foarte timorat, că urmează să se tragă cinci cartușe, în două ținte, dintre care una „piept” și una „în picioare”, din poziția culcat.

Și se trage și cu masca? întreabă comandantul Armatei. Da, la al doilea obiectiv… zice celălalt general, parcă înghițindu-și cuvintele.

Era vorba despre masca de gaze, care, pe vremea aceea, mai era încă la fel ca cea din cel de-al doilea război mondial. Adică, o anvelopă de cauciuc, prelungită cu un furtun ce intra într-o cutie ce servea ca filtru de aer și care era într-o sacoșă atârnată de gâtul purtătorului. Și mai avea masca și două lentile de sticlă, prin care mascatul ar fi trebuit să privească afară, dar care niciodată nu ajungeau să se potrivească exact în dreptul ochilor, iar, dacă se potriveau, se abureau imediat, așa că trasul cu pușca și purtatul măștii de gaze erau două lucruri imposibil de petrecut în același timp.

Dacă ăstea sunt condițiile de tragere prezăvute în regulament, atunci, așa să se tragă! hotărâ cu vigoare generalul Militaru, adresându-se locotenenților selecționați să facă instrucția tragerii cu miniștrii.

Eu am fost repartizat la poziția de tragere din limita stângă a poligonului. Puțin după întâlnirea cu generalul, în dreptul acestei poziții s-a făcut o coadă de vreo nouă-zece persoane. Erau cei pe care îi vedeam la televizor, iar pe unii chiar îi știam după nume și funcție, deși nu ne cunoscuserăm până atunci.

Le-am spus ce îi așteaptă, cum vor trebui să „ia poziția de tragere”, ce trebuie să facă apoi cu arma, care era un pistol-mitralieră Kalașnikov modificat, de producție românească, ce ținte vor apărea și cum să le țintească și să le „doboare”, adică, i-am instruit teoretic. După care, primul a intrat pe linia de tragere, cu mine lângă el, spunându-i ce să facă, pas cu pas, ca un instructor auto la prima ședință de condus a elevului, care, săracul, nu a mai stat niciodată în scaunul șoferului.

Trage omul în prima țintă un glonț, apoi altul și, în sfârșit, ținta „cade”. Pe loc, nu mi-am dat seama dacă a fost lovită, sau „a căzut de bătânețe”, adică, după ce i-a expirat timpul de stat ridicată. Oricum, nelămurirea asta nici nu avea importanță, pentru că doar eu eram singurul în toată lumea asta care spunea dacă ținta a fost lovită sau nu. Și, amabil din fire, am convenit cu mine însumi că a fost lovită de tovarășul ministru. Dacă nu mă înșel, era ministrul finanțelor.

Apoi, i-am cerut să își pună masca, pentru că urma să tragă la obiectivul doi. S-a chinuit ceva omul să își scoată masca din sacoșă, să și-o potrivească, cu greu, pe față, smucind-o de racordul cu furtun într-o parte și alta, până când a ajuns să vadă prin ea. După care, lentilele s-au aburit.

Nu văd nimic! mi-a strigat tovarășul ministru din mască și a repetat mesajul și cu gesturi elocvente, în ideea că nu aș fi auzit ce a zis. Stați puțin și respirați normal, i-am dat eu instrucțiuni. O să se dezaburească imediat ce se echilibrează temperatura. Probabil că masca este mult mai rece decât fața dumneavoastră.

Când i s-a părut că vede ceva-ceva, am reluat poziția de tragere, am făcut semnalul pentru ridicarea celei de-a doua ținte. Cum s-a ridicat, omul a văzut-o, dar acum nu mai vedea linia de miră. Adică, ori vedea fanta înălțătorului de pe țeavă, ori vedea cuiul cătării, dar amândouă erau imposibil de potrivit pe aceiași linie imaginară dintre ochi și țintă, din cauza măștii și a furtunului de racordare a ei cu filtrul, care se lovea de armă.

Ministrul era exasperat, eu eram calm. Trageți așa cum puteți, i-am sugerat eu. Că trece timpul și cade ținta singură, am continuat sugestia cu explicația rațională ce a dus la ea. Așa că, omul face poc-poc-poc, după care clic, în ideea că rămăsese fără muniție în pușcă. Pe urmă cade și ținta.

Foarte bine! îi anunț eu calificativul, după ce a făcut procedurile de ieșire de pe linia de tragere, care au început cu scoaterea măștii de pe fața asudată. În loc să mă înjure, tovarășul ministru îmi mulțumește călduros și se dă la o parte, pentru a-i face loc celui de-al doilea coleg de guvern ce stătea cuminte să îi vină rândul și care văzuse ce pățise primul.

Se repetă întreaga poveste. Când ajungem la faza cu masca de gaze, tovarășul ministru ridică ochii rugători spre mine și zice: Chiar trebuie să trag cu asta pe față?!? Nu o să văd nimic! La care eu, conciliant, zic: Puteți să îi deșurubați furtunul. Doar nu ne interesează dacă filtrează aerul sau nu, ci doar să vedeți cum este să trageți cu ea pe „figură”. Așa nu se mai aburește atât de tare. Ceea ce tovarășul ministru asta face. I-am dat și lui foarte bine, iar omul a fost la fel de mulțumit ca și primul.

Apoi a venit la rând un domn cu capul și, mai ales, gâtul deosebit de largi.Cei mai în vârstă poate își mai aduc aminte de domnia sa, pentru că a fost mulți ani ministrul industriilor și chiar vicepremier. Cu un zâmbet șmecheresc, mă anunță chiar dinainte de a se culca pentru tragere: Nu mi-am găsit o mască pe măsură! La care eu, liniștit, îi spun că nu este nicio problemă. Caporal, ia adu-i tovarășului ministru o mască măsura excepțională! îi ordon ajutorului meu. Așa că omul nu a avut încotro și a tras tot cu masca pe nas. Și lui i-am dat tot foarte bine.

Și așa mai departe. Penultimul care urma să tragă era ceva mai în vârstă decât ceilalți. Nu îl cunoșteam, probabil că era din Comitetul Central. Nici numele nu îmi spunea nimic. În tot cazul, omul îmi spune: Domnule ofițer, eu nu pot să port masca! În copilărie, am fost prins sub dărâmături, la bombardament, și, de atunci, sufăr de claustrofobie. Pur și simplu, nu pot, se tânguie el. Acum, trebuie să știți că instrucția tragerii nu a fost reglementată pentru oameni în vârstă și cu dizabilități ori fobii. Adică, în mod normal, tovarășul respectiv ar fi trebuit să fie scutit de tragere, cu totul. Dar o asemenea opțiune era exclusă, pentru că tabelul cu participanții și rezultatele la ședința de tragere era trimis tocmai la Cabinetul 1. Așa că, îl întreb eu: Dar, dumneavoastră nu purtați ochelari? Nu neapărat de distanță, măcar de scris. Ba da! se bucură tovarășul. Atunci puneți-vă ochelarii și nu mai trebuie să puneți masca, îi explic eu regulamentul tragerii cu armamentul de infanterie. Ceea ce omul face.

Ultimul la rând, martor al întâmplărilor de până atunci, mă anunță triumfător: Și eu port ochelari! Așa că nici el nu și-a mai pus masca când a fost să tragă la obiectivul doi.

Numai că, ceilalți care trăseseră până atunci au descoperit că și ei aveau ochelari de citire sau chiar de vedere. Nouă de ce nu ne-ai spus că se poate trage cu ochelari în loc de masca de gaze?!? au venit câțiva dintre ei să îmi reproșeze imediat ce s-a terminat tragerea. Cred că este o problemă de comunicare, sau de cochetărie, mi-am dat eu cu părerea. Pentru moment, se pare că a fost o explicație mulțumitoare.

Când toți au terminat de tras, demnitarii s-au adunat la o gustărică în locul special amenajat pentru ei, iar noi, cei opt instructori, ne-am adunat pentru „after action report”, căruia, pe atunci, îi ziceam bilanțul activității. Cu ocazia acelui bilanț, am aflat că doar eu îi pusesem pe miniștri să tragă cu masca de gaze pe nas. Ceilalți șapte au recunoscut că nu au avut curajul să le facă chestia asta unora pe care îi vedeau pe ecranul televizorului sau chiar în pozele de pe panourile de propagandă.

Așa că, atunci când noi, instructorii, am fost invitați să ne alăturăm instruiților pentru discuții informale, am preferat să îmi găsesc ceva de lucru prin poligon.