Trecem prin lume ca gâsca prin apă. De cele mai multe ori nu vedem ce se intâmplă cu cei de lângă noi, nu vedem ce se întâmplă nici cu noi. Iar atunci când vedem, ori ne facem că nu pricepem, ori ne spunem că nu e urgent, ori suntem prea obosiţi ori prea ocupaţi pentru a privi câteva secunde în plus, prea puţine pentru noi dar poate suficiente pentru a sesiza că cineva are nevoie de noi, că putem ajuta, că putem schimba ceva, că putem salva o viaţă sau schimba în bine viaţa cuiva şi chiar pe a noastră.
Toţi am avut în viaţă câte un moment de cumpănă, toţi putem spune că la un moment dat „am văzut moartea cu ochii” toţi am fost salvaţi de cineva, sau de ceva, căruia i-am spus întâmplare, sau noroc, sau înger păzitor, sau mâna Domnului şi am primit salvarea ca pe ceva ce meritam fără să ne întrebăm de ce am primit a doua şansă. Câţi dintre noi ne-am gândit că poate am rămas datori cuiva, poate divinităţii, poate vieţii, poate nouă înşine cu câteva secunde în plus , o nimic toată pe lângă ceea ce am primit atunci ? Câţi dintre noi putem accepta faptul că nu suntem cu nimic mai merituoşi decât alţii, iar dacă am primit o a doua şansă nu a fost pentru a continua să trăim în aceeaşi indiferenţă şi egoism, ci pentru a da la rîndul nostru şansa altuia sau altora să trăiască?
Nu trebuie să aşteptăm o întâmplare extraordinară pentru a putea salva o viaţă. Nu trebuie să urmărim pe cineva anume pentru a vedea dacă este în pericol sau nu. Nu trebuie să avem capacităţi extrasenzoriale pentru a vedea că zilele noastre se scurg iremediabil, că ne îndreptăm spre un sfărşit nu numai implacabil ci şi ruşinos. Trecem prin viaţă indiferenţi, cerem salvarea de la alţii dar nu facem nimic nici pentru a o merita, nici pentru a ne salva pe noi sau pe alţii. Trecem prin viaţă egoişti fără să vedem, fără să ne intereseze că mor lângă noi oameni, că prin indiferenţa noastră distrugem viitorul celor ce ar mai avea o şansă, dacă noi am fi mai atenţi şi mai responsabili faţă de ceea ce se întâmplă cu noi. Trecem pe lângă catastrofe pe care refuzăm să le vedem, închidem ochii şi spunem că nu ne interesează, din comoditate, pentru că suntem egoişti şi nu ne pasă. Dacă cineva ne trage de mână şi încearcă să ne salveze, îl reclamăm pentru că atentează la viaţa noastră privată, sau încearcă să ne „politizeze”.
Acceptăm indiferenţi şi „inamovibili” funcţia de egoist şi cerem imunitate în faţa celor ce ne scot în faţă abuzurile care au loc zi de zi, minut cu minut în viaţa noastră. Nu vrem să luăm atitudine faţă de federegionalizare, faţă de otrăvirea solului prin exploatarea gazelor de şist sau a resurselor aurifere prin cianuri, ne facem că nu vedem sau nu ne interesează faptul că o mână de oameni îşi bat joc de justiţie şi ne minţim sau acceptăm minciuna cum că asta este spre binele nostru, că dacă nu acceptăm, nu o să mai avem ce mânca. Ne spunem că nu avem ce face, că „asta este”, că nu ne interesează, din comoditate, lene, inconştienţă, egoism. Aşteptăm să vină un cutremur, o inundaţie, un incediu, o cometă, ca să realizăm că suntem la un pas de distrugere, ca să realizăm că suntem neprotejaţi, ca să realizăm care este diferenţa dintre viaţă şi moarte, ca să realizăm că nu am făcut nimic pentru a ne proteja , pentru a ne apăra şi am fost prinşi total nepregătiţi. Atunci ridicăm ochii spre cer şi întrebăm pe Cel de Sus „cu ce am greşit, de ce tocmai noi”.
Am greşit, pentru că toată viaţa am fost egoişti şi nu am vrut să vedem ce se întâmplă cu noi, am trecut indiferenţi pe lângă cei de lângă noi, am privit impasibili cum bugetarilor li se taie salariile, cum mamelor li se scurtează sau condiţionează concediul de maternitate, cum copiilor li se micşorează alocaţia, cum bolnavilor li se iau medicamentele şi se desfiinţează spitalele, cum suntem hrăniţi în baza unui Codex Alimentarius cu care suntem otrăviţi şi cancerizaţi zi de zi, cum cei cu handicap sunt lăsaţi fără sprijin, cum pensionarii sunt făcuţi nesimţiţi pentru că îşi cer drepturile câştigate prin muncă, cum doctorii ne pleacă din ţară şi se transformă în căpşunari, cum apărarea ţării este lăsată pe umerii unor străini care vor să ne „scutească” de efortul unei armate naţionale, cum pământul ţării este golit de bogăţii şi este apoi umplut cu deşeurile radioactive şi gunoaiele altora, cum străini de neam şi ţară vin şi ne siluiesc locurile sfînte ale strămoşilor Daci din creierii munţilor, pentru a căuta vraja şi puterea care n-a menţinut în viaţă milenii.
Am greşit şi greşim în continuare, îngropându-ne pe noi şii viitorul copiilor noştri, într-o atitudine sinucigaşă de indiferenţă, egoism, laşitate, lene, comoditate care toacă mărunt provocând mult mai multe pierderi decât cel mai mare cutremur sau cataclism, asistând la propria exterminare. După un cutremur pământul se reaşează, după inundaţii apele revin în matca lor, după un incediu focul este stins şi totul se reconstruieşte, se reface. Răul pe care îl provocăm noi cu indiferenţa noastră este continuu, este permanent şi roade zilnic, ceas cu ceas, secundă cu secundă, roade tot şi în urma noastră rămâne doar praful care este luat de vânt. Nu are cine să ne salveze de noi înşine.. nu are cine să preia ştafeta de salvator, toţi suntem indiferenţi. Priviţi pe desupra capetelor celor de lângă voi şi spuneţi ce vedeţi. Eu văd cum se apropie …
De cele mai multe ori nici nu mulţumim celui ce ne- a salvat pentru că în egosimul nostru considerăm că aşa trebuia să se întâmple.
Priviţi acest clip şi apoi mai refectaţi! Câţi aveţi curajul şi puterea să priviţi ce se întâmplă pe lângă voi
neacsum